N-am stiut ce sa-i raspund. Dar eram impacata cu gandul ca as putea avea grija de oamenii aflati la sfarsitul vietii lor. Am facut asta pentru tatal meu, pentru vecina mea, Mary Anne, pentru socrul meu. Dar toti erau oameni aproapiati, cunoscuti. Dottie m-a incurajat si mi-a spus ca am har. In cele din urma am acceptat.
M-am oferit voluntar pentru hospice. Imediat ce-am ajuns acolo, mi-am inteles menirea. Si nu pentru ca era placut sa muncesti din nou sau pentru ca ii ajutam pe oameni sa fie impacati cu ei pe ultima bucata din drumul lor. Ci pentru ca, din prima zi de lucru, am intalnit oameni care mi-au aratat cat de gresit am interpretat eu moartea. Am inteles la hospice bucuria pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre copiii lui.
Un pacient de-al meu, Frank, 68 de ani, bolnav de cancer la plamani, mi-a spus intr-o zi: “John este cu mine acum. Il vezi? E acolo in scaun…”. John, era fiul lui Frank… Fusese omorat in razboiul din Vietnam. I-am spus ca nu-l vad, dar apoi l-am intrebat “Cum arata John?”. “Oh, e frumos in uniforma! Mi-a spus ca este timpul sa plec!”. La scurt timp dupa aceea, Frank a murit impacat, in somn.
Si-apoi Hank, mi-a spus cu o zi inainte sa moara ca l-a vizitat Shawn. Era imposibil ca fiul sau Shawn sa fi venit, in persoana, pentru ca era la inchisoare. Insa Hank l-a vazut. “Trebuia sa-i spun ca l-am iertat si ca-l iubesc!”, mi-a spus Hank.
Si-atunci mi-am dat seama de ceva. Cu cat pacientii se apropie mai mult de moarte, cu atat ochii si simturile lor se deschid catre o realitate la care noi nici nu visam.
Unul dupa altul, toti pacientii mei mi-au povestit despre spirite, ingeri, rude moarte sau nu. Si mai presus de toate, cu totii il simteau mai aproape pe Dumnezeu. Indiferent cum a fost viata lor de dinainte, cu cat se apropiau mai mult de moarte, cu atat erau mai constienti de Dumnezeu si ii cautau iertarea. Daca inainte se contraziceau cu mine despre credinta si Dumnezeu, intr-un final, toti au sfarsit rugandu-se.
Sursa: www.kfetele.ro
Articol preluat integral cu acord scris.