Deja a treia zi la plajă urmăresc un cuplu cu un copil. E dificil să nu-i observi. Sunt tineri, frumoși, atrag atenția. Și întotdeauna se ceartă. Prima zi el era supărat că ea uitase ceva. Ieri ea îl certa că nu a avut grijă de fiul lor, care a fugit spre mare și şi-a udat adidașii.
Întotdeauna se înțeapă pentru ceva şi este atât de ciudat, deoarece nu se potrivește deloc cu frumusețea și idealul exterior.
Fiul lor are aproximativ 4 ani. Azi stătea într-o parte şi privea copiii care se scăldau în mare. Deşi afară era cam rece, copiii oricum intraseră în apă. Băiatul era îmbrăcat în pulover şi jachetă, la gât avea o eșarfa, iar pe cap o glugă.
– Nu te apropia de apă! – strigă mama lui.
Are un tatuaj frumos pe picior. Și ochelari de culoare neagră.
– De ce îl îmbraci atât de gros de parcă ar fi iarnă, – bombăni soțul ei.
– Poate ar trebui să-l trimit în mare la cincisprezece grade?- îi răspunse ea. – De fapt, avem un copil bolnav.
– De aceea este mereu bolnav, pentru îi formezi imunitatea cu blănuri…
– Este bolnav! Dacă va merge acum în mare, va înhăța şi o angină. Vei merge tu la medic cu el?
– Adică îl învelim să-l protejăm de boli – se înfuriase el. Bărbatul se ridică, se duce impulsiv la fiul său şi-i scoate eșarfa și jacheta.
– Pune-o înapoi! – strigă ea. Se ceartă, dar în cele din urmă scot puloverul. Băiatul rămâne în jachetă.
Se întorc certați.
Când veneam la plajă, am trecut pe lângă un sanatoriu, unde erau tratați copiii cu paralizie cerebrală și alte boli grave. Era gimnastica de dimineață, iar mamele ridicau picioarele și mânuțele copiilor, pentru că ei înșiși nu puteau.
Mă uit la mare și mă gândesc: ăștia doi, care tocmai s-au certat, nici măcar nu conștientizează că au un copil perfect sănătos.
– Ai spus că vom zbura în Cipru – bâlbâi ea, învelită într-o plapumă. – Acolo unde e soare, cald. Și în cele din urmă? Ce fel de mare e aceasta? Avem două valize de haine calde…
– Știi de ce s-a întâmplat aşa – spuse el supărat. – În acest an ne permitem doar atât. Ai vrut să stai acasă? Sau să-ţi găsești unul mai bogat? ..
Se pare că l-a călcat pe un loc dureros. Putea să-l susțină, doar la început i-a promis că va fi cu el şi la bine şi la greu…Cunosc oameni care nu au fost niciodată la mare. Nu au posibilități financiare. Şi probabil nu vor avea…
Privesc marea şi mă gândesc că aceştia doi nici nu-şi imaginează cât sunt de bogați.
– Vreau să merg în costum de baie pe plajă. Sunt tânără. Frumoasă. Vreau fotografii cu bronz pe Instagram … Viața trece. Viața trece… Își pune ochelarii de soare pentru a ascunde lacrimile care tocmai voiau să izbucnească.
– Nu trece. Privește, a ieșit soarele. Dezbracă-te. O să-ţi fac poze. Aşa cum eşti frumoasă. Uite, oamenii înoată. De ce stai în trening?
– E vânt. Îmi este frig….şi se învelește capricioasă cu plapuma.
– Vino încoace. Se apropie de ea pentru a o îmbrățișa. O stânge la piept, o sărută pe frunte. Ea supărată dă din umăr.
Atâta timp cât e tânără şi frumoasă îşi poate permite.
Privesc marea şi mă gândesc: ea nu observă că viaţa în care este iubită şi frumoasă nu trece nicăieri, ci curge zilnic, umplându-se de sens. Iar ei nu-i ajunge. Tot i se pare că fericirea este în alte lucruri. La altă mare, cu altă persoană. Prostuța. Pentru că e tânără.
Pe lângă noi trece un bunic orb cu ochelari negri. Merge zâmbind. Nepoţica îl ţine de mână şi-l conduce cu grijă. Se vede că e un pic plictisită, pentru că el merge prea încet, însă îşi iubeşte bunicul, este evident după grija pe care i-o poartă. Şi întotdeauna îl avertizează:
– Un val! Acum e un val!
Iar bunicul de parcă ar face intenționat, încearcă să pășească tot mai mult în mare, deja şi-a înmuiat şi pantalonii răsuciți.
– Bunicule, doar te-am avertizat.
Merg şi zâmbesc.
– Mamă, acest bunic este orb? – mă întreabă fiul meu.
– Da puiule, şi nu doar el.
– Cine mai este orb?
Mă uit la mama care tocmai s-a ridicat să-şi îmbrace fiul cu puloverul. I s-a părut că tremură. Soțul a sărit şi el înfuriat. A început să-şi strângă demonstrativ lucrurile pentru a pleca.
– Se pare că în jurul nostru sunt mulți oameni orbi care nu văd lucrurile evidente…
– Dar de ce fac aceasta?
– Pentru că nu ştiu că sunt orbi.
– Dar vor vedea vreodată?
– Sper că da, fiule. Şi mai sper că nu va fi prea târziu…
Sursa: relatii.net