A fost odată un bătrân indian care și-a chemat nepoții în jurul său pentru a le spune o poveste.
S-au așezat cu toții în jurul focului și apoi bunicul a început să le spună povestea.
“Eu sunt câmpul de bătaie dintre doi lupi: unul alb şi unul negru. Lupul alb este bun, blând şi inofensiv.
El trăieşte în armonie cu tot ceea ce se găseşte în jurul lui şi nu se simte atacat atunci când nimeni n-a avut această intenţie. Lupul bun luptă doar dacă e corect să o facă şi când trebuie, pentru a se proteja pe el sau pentru a-şi apăra familia.
Are grijă de toţi ceilalţi lupi din haita sa şi nu se comportă niciodată altfel decât este.
Dar în interiorul meu trăieşte şi un lup negru, iar acesta este foarte diferit. El este agitat, mânios, nemulţumit, invidios şi temător.
Până şi cel mai neînsemnat lucru îl face să izbucnească într-o criză de furie. Se luptă cu toată lumea, tot timpul, fără niciun motiv.
Nu poate gândi limpede, pentru că lăcomia de a avea mai mult, mânia şi ura îl copleşesc. Dar este o mânie inutilă, dragilor, deoarece această mânie nu va schimba nimic.
El caută ceartă oriunde merge şi de aceea o găseşte cu mare uşurinţă. Nu are încredere în nimeni şi nu are prieteni adevăraţi.
Nepoții au stat tăcuți și înmărmuriți cu ochii la bunicul lor, când una dintre nepoțele l-a întrebat:
„Bunicule, care dintre lupi va câștiga?”
Bunicul a zâmbit și nu a spus nimic pe moment, replicând după aceea: “Lupul pe care îl hrănesc cel mai des”.
Sursa: jurnalspiritual.eu